Fum…doar atat… Si o bombonica langa lingurita cu care amestecam obosita in cafea. Si fumul il inspiram si il expiram. Inspiram,expiram… Toti cei din jurul meu se grabeau in timp ce eu nu faceam nimic, nu ma gandeam la nimic. Nu constientizam ca ma stric in fiecare secunda. Corpul imi va imbatrani cu nenumarate dependente. Dar oare mai bolnav imi va fi corpul sau sufletul ? Ce ma intereseaza ?... Oricum, nu de boala imi e frica, nu ea imi va fi pedeapsa. Ma ingrozeste batranetea, inutilitatea ce vine odata cu aceasta…Dupa o viata intreaga de trait din plin voi ajunge intr-o camera frumos mobilata dar goala, fara rasete, fara lacrimi de bucurie...doar regrete. Va fi fum si voi astepta sa ma transform eu insami in fum. Imi voi aduce atunci aminte de un altfel de fum. Parca oamenii il numeau ceata pe vremea cand l-am simtit prima oara atingandu-ma. Era o senzatie atat de placuta. Era frig si totusi nu simteam. Cineva ma tinea atunci de mana si ma incalzea… Imi voi aduce aminte vag de el, dar nu voi uita ca el a fost primul si singurul care m-a facut sa dansez deasupra luminii. Va fi singurul care imi va mai aduce aminte atunci ca odata, de mult, am trait si ca nu a fost totul doar un vis. Imi voi aminti mai intai buclele lui, ochii lui, poate chiar si numele daca destinul va fi bland cu memoria mea. Nu-mi voi aminti glasul lui, in schimb. Nu as putea cere atat de la mine. Voi plange ca am uitat vocea celui care mi-a dat viata pentru un moment. Nici nu cred ca pana in acest moment va afla ca am lasat-o cu el, atunci cand am plecat. I-am lasat o meduza amintire dar oare si-a dat seama cata energie avea acea meduza? Imi voi trece atunci o mana prin par, cum facea el, voi mai vedea odata ceata, rasaritul, lumina si mijlocul drumului si dupa se va termina tot. Se va fi incheiat inca o viata traita degeaba, cum se intampla cu toti. Am alungat totusi gandul din minte si in timp ce se evapora si devenea si el fum am hotarat sa nu imbatranesc niciodata. Pur si simplu nu o sa am voie. Nu vreau sa ajung sa uit. Inspir,expir…