E un coridor intunecos si rece, cu pereti de pe care varul se desprinde in bucati mari. A imbatranit si el la fel cum imbatraneste orice, dar cine sa-l vada, cine sa-l compatimeasca? E un coridor parasit si nimeni nu mai paseste pe podeaua prafuita. Nicio urma, niciun zgomot, de parca viata aici nu exista. E un loc care exista numai pentru ca, demult, casa de care apartine era plina de viata. Erau aici rasete puternice, cu ecou, erau sentimente traite si disfrutate la maxim, era sange care traversa vene cu rapiditate si era viata pura. Toate au fost uitate. S-a depus praful peste tot. Aerul, desi intra pe geamul inca deschis, e inecacios, caci intreaga cladire este doar amintirea unei tragedii. La capatul aceluiasi coridor, sta un jurnal deschis la ultima fila scrisa cu cateva cuvinte: "nu e prima data cand mor..." Langa jurnal este inca stiloul patat de sangele persoanei care l-a folosit pentru ultima oara...
***
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Stii, Ada... asa arata si sufletul meu cateodata, cum l-ai descris tu, intunecat, coridoare reci si jurnale scrise pana la ultima fila...
RăspundețiȘtergere" nu e prima data cand mor..." imi suna optimist si frumos...